Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Admirabila lecţie a iubirii faţă de semeni

        de Viorica Gligor

Deseori, poveştile de viaţă reală le alimentează pe cele ficţionale cu sângele trăirii autentice. Nu altfel stau lucrurile în cazul romanului Un ceai la capătul lumii, scris de Francesc Miralles, în colaborare cu Ángeles Dońate, roman inspirat de istoria memorabilă a unui poliţist pensionar, Yukio Shige, care a reuşit să salveze de la moarte sute de sinucigaşi, atraşi de prăpastia care se deschide sub nişte stânci abrupte din Marea Japoniei.

Francesc Miralles mărturiseşte că a transferat această experienţă exemplară în ţinutul californian, întrucât „psihologia japonezilor, traumele şi suferinţele vieţii lor sociale au conotaţii diferite de cele din alte părţi ale lumii”. Fără îndoială, personajul Kosei-San este un alter ego al fostului poliţist. Asemenea prototipului său, acest paznic al înălţimilor supraveghează spaţiul cu binoclul, cercetează cu atenţie gesturile, atitudinea, mimica şi comportamentul potenţialilor suicidari şi, apropiindu-se cu discreţie, îi invită la un ceai cu biscuiţi, îi ascultă cu empatie şi le dăruieşte puterea de a nu abandona lupta.

Protagonistul cărţii este un fost jurnalist, devenit director al unei agenţii de presă. Devastat de suferinţa pierderii şi de remuşcări, călătoreşte cu maşina spre locul montan unde urmează să împrăştie cenuşa fratelui dispărut în condiţii neclare. La un bar, întâlneşte o bătrână cu o poveste tulburătoare, de la care află despre pustnicul care renunţase la lume, pentru a se retrage într-o cabană din Munţii Stâncoşi. Mâna întinsă a acestuia, asemenea unei „ancore imposibil de clintit”, o salvase pe Rose, în ultima clipă, înainte de a se arunca de pe stânci.

Cu flerul său de ziarist, Toni intuieşte că ea nu era singura fiinţă pe care Kosei-San a reuşit să o smulgă din ghearele morţii, că japonezul ascundea ceva „colosal”, demn de a fi spus întregii lumi. De aceea, se abate de la traseul iniţial şi hotărăşte să-l găsească pe „omul abisului”, să-i descopere mobilurile interioare care l-au determinat să aleagă această cale neobişnuită a iubirii faţă de semeni. Poveştile dramatice şi captivante ale gardianului dintre lumi îl acaparează într-atât încât rămâne zile întregi în cabana acestuia, numită simbolic „Templul Ultimei Mâini”. Despre care află că i-a fost dăruită de Amanda, pe care a convins-o că merită să trăiască, deşi era victima unei maladii devoratoare. Gestul generos al femeii i-a pecetluit soarta şi i-a încredinţat această misiune nobilă: „A făcut din mine paznicul stâncilor, ultima mână pentru fiinţele disperate care aleg acest loc ca punct final al călătoriei lor”.

Întâlnirea cu bătrânul este una destinală, iniţiatică. În răstimpul petrecut împreună, mângâiat de pacea binefăcătoare a muntelui, de splendoarea peisajelor sălbatice, sufletul lui Toni se luminează şi se contaminează de liniştea întipărită pe chipul „omului care nu mai are nimic de pierdut, pentru că pierduse deja tot”. Ascultă cu nesaţ istoriile lui Kosei-San despre cei pe care i-a salvat: adolescentul angoasat, neînfricata Rose, jucătorul care pierduse totul, artista fără memorie. Mărturisirile lui dezvăluie atât bucuria de a-i fi ajutat, pe unii dintre ei, să învingă ispita neantului, cât şi tristeţea, adesea sfâşietoare, de a fi pierdut pariul cu viaţa: „– Când am cunoscut fiinţele acelea, erau păsări cu aripile frânte. Cu ceaiul şi conversaţia le-am legat puţin rănile, ca să poată să se întoarcă în lume, chiar şi şchiopătând. În majoritatea cazurilor, nu voi şti niciodată dacă au reuşit să-şi ia zborul”.

În spaţiul acesta uitat de lume, situat parcă la capătul pământului, o întâlneşte pe Esmeralda, o rătăcitoare exotică şi misterioasă. După ce şi-a pierdut mama, tânăra şi-a căutat alinarea în călătorii. A fugit de suferinţă, îndepărtându-se cât mai mult de universul ei familiar. Privind-o, Toni este sedus de cântecul dragostei, trăieşte „strania senzaţie că universul începe din nou să capete sens”, în timp ce durerea se estompează. Când cei doi se confesează, de fapt îşi încredinţează unul celuilalt sufletele rănite, se contopesc într-o singură fiinţă. Povestea lor se nutreşte din gingăşie şi duioşie, din nevoia de mângâiere. Deznădejdea este biruită de tandreţe.

Pentru Esmeralda, Toni este călăuza spre recuperarea propriului părinte, pe care nu l-a cunoscut niciodată, dar l-a aşteptat mereu. Drama ei se oglindeşte în cea a lui Kosei-San, constrâns în tinereţe să renunţe la femeia iubită, la copilul pe care aceasta îl purta în pântece, din cauza unor oprelişti familiale. Tatăl şi fiica se regăsesc tardiv, în preajma morţii bătrânului. Deşi are sentimentul că nimic nu mai poate fi răscumpărat de această revedere, cuvintele protagonistului găsesc ecou în sufletul ei: „– Niciodată nu-i prea târziu să te regăseşti şi să ierţi, Esmeralda. […] Chiar dacă n-o să mai trăiască decât o zi, de tine va depinde să te împaci cu el, pentru a-i dărui o amintire frumoasă”.

Toni dovedeşte puteri vindecătoare, pe care le-a împrumutat, în mod tainic, de la maestrul său japonez. Între cei doi pare să fi existat un transfer identitar. De aceea, preia rolul de paznic al abisului, când Kosei-San este pe patul de moarte. Atunci când îl salvează pe cel dintâi sinucigaş, înţelege că i s-a dat o a doua şansă, că, într-un fel, fratele său, Jonathan, s-a reîntors la viaţă. Devine conştient de adevărata sa chemare, aceea de a-i reda speranţa celui care şi-a pierdut-o. Lecţia pe care a primit-o în dar a fost asumată cu maturitate şi curaj.

Ulterior, pentru a eterniza memoria „omului abisului” şi pentru a-i transmite învăţătura generoasă în toată lumea, îi dedică o carte, care are un succes răsunător. Totuşi, simte că nu şi-a împlinit datoria morală faţă de acesta, că trebuie să-i continue misiunea, reîntorcându-se, alături de Esmeralda, la „Templul Ultimei Mâini” din Munţii Stâncoşi.

În ţesătura admirabilă a romanului Un ceai la capătul lumii sunt inserate reflecţii de o mare profunzime: despre regăsirea de sine prin întâlnirea cu celălalt, despre altruism, compasiune şi înţelepciune, despre împăcarea cu tine însuţi şi cu cel care ţi-a greşit, despre iertare… Cartea scrisă de Francesc Miralles şi Ángeles Dońate este purtătoarea unui mesaj puternic, în care străluceşte frumuseţea vieţii şi a omenescului. În miezul ei regăsim o vibrantă pledoarie pentru iubirea faţă de semeni, pentru valoarea terapeutică a confesiunii, a poveştii.

© 2007 Revista Ramuri